15 martie

Scriu rar, ce-i drept; nu e intentia mea s-o fac cu frecventa cu care Michael Jackson scotea LP-uri, dar dincolo de factori externi, imi descopar veleitati pitagoreice: pur si simplu, perioadele mele de tacere inseamna ca n-am nimic care ar merita impartasit.

Pana AZI.

Cred ca toti ne-am prins ca exista, printre multe alte malaxoare, si un monstru media, care ne hraneste monstrul nostru propriu, in fiecare zi, cu paine si circ.
Astazi monstrul asta a avut grija sa nu uit ca e prilej de batjocura a istoriei neamului meu, ca e rost de inca o flegma pe steagul nostru si ca si acum, ca pana acum, vom alege sa tacem chitic, ca niste obiecte amorfe.

15 martie. Pentru 192 din cele 193 de state configurand frumoasa noastra bila cosmica, a fost o zi de marti, suspect de similara cu cea de ieri si cu cele de saptamana trecuta. Pentru a 193-a, insa, a fost prilej de sarbatoare, comemorare si mandrie, fiindca a fost ziua sa nationala. Nimic anormal.

Ziua Republicii Ungare. O republica suverana, un stat european, cu traditii indelungate si contributii incontestabile in toate domeniile, de la cel stiintific la cel cultural, din care nu voi nominaliza niciuna, fiind irelevante in contextul de fata.
Ceea ce este relevant, in schimb, este ca aceasta sarbatoare ar fi trebuit sa ramana, ca orice zi nationala a unui stat, sacra si desfasurandu-se in niste parametri solemni.
Din pacate, insa, a fost folosita, cel putin de comunitatea maghiara din Romania, pentru ceva mult mai murdar si nedemn, si anume intinarea istoriei Romaniei, figurilor istorice romanesti si activitati cu un caracter vadit provocator si cu iz de infractiune.

Vreau sa subliniez un aspect extrem de important: EU IMI IUBESC TARA. Restul discutiilor sint superflue. Imi iubesc poporul, asa cum este el, si orice dovada ca el e nedemn de iubirea mea ma face sa-i doresc si mai arzator binele, ma face sa simt mai mult ca e de datoria fiecaruia, si in principal a mea, sa incerc sa-i infranez temporara involutie si sa il fac sa se reintoarca spre lumina si progres.

Asadar, eu imi iubesc tara. Mi-o iubesc asa cum un american isi iubeste manunchiul lui de state, asa cum un grec isi iubeste intinderile pietroase si sterpe, asa cum un sudanez iubeste partea sa de neinduratoare Sahara si asa cum, neindoielnic, un maghiar iubeste Ungaria.
Poate reamintindu-va asta, intelegeti ce-am simtit cand am vazut, in ziare si la tv, ca in tara MEA, a VOASTRA, si a LOR, niste nefericiti periculosi au spanzurat o momaie avand chipul lui Avram Iancu, dantuind ca niste bacante bete in jurul unui rug pagan.
Si asta, reiterez, in inima tarii MELE, Transilvania, la Miercurea-Ciuc.

Ca sa il citez pe premierul nipon referindu-se la situatia de la centrala nucleara de la Fukushima, "WHAT THE HELL IS GOING ON?" !
Eu, unul, nu tolerez asa ceva. In opinia mea, si a Codului Penal, ceea ce s-a-ntamplat astazi la Miercurea-Ciuc, este infractiune contra statului.
Este inadmisibil, si e un act de maxima sfidare, sa profanezi memoria si numele unuia dintre marii eroi ai neamului, si asta e cu atat mai grav cu cat o faci stiind ca astfel de provocari nu vor naste decat o spirala a violentei.

Nu e intentia mea sa folosesc un limbaj de lemn. Cine il invoca, citind cele de mai sus, e ori cretin, ori rau-voitor. Oricum m-as exprima, trebuie retinuta esenta: eu nu tolerez astfel de manifestari in tara mea.

Din acest moment, imi asum greseala de a nu fi fost destul de atent la ceea ce se intampla in acea zona din Ardeal. Nu o voi mai repeta, si oriunde m-ar duce viata, in orice directie, o sa-mi amintesc de voi, Csibi Barna si simulacrul de "garda". Romania, biet nemernic, nu e un sat fara caini. Ti-o promitem.