Alternative Current / Distructive Current

...sau acronimul atat de familiar multora: AC/DC

Acest post este doar o introducere, un "Fuck yeah, I was there", la prezentarea celui mai tare concert din istoria Romaniei, prezentare mult mai pertinent facuta de prietenul Cristi Matache, care se va regasi intr-un post separat in Fabrica de indata ce dansul o va scrie pe www.cristianmatache.blogspot.com.

Dand Cezarului ce-i al Cezarului, sint sigur ca Matash va avea o abordare mult mai fundamentata a ceea ce s-a petrecut (fiindca S-A PETRECUT, fratilor) duminica seara, el fiind, asa cum il stiu, mult mai putin lovit de leuca superlativelor care-mi inunda vasele indecsilor batand tastele, si deci mai obiectiv, si in plus avand un termen de comparatie (AC/DC Belgrad 2009).

Pana la relatarea lui Cristi, vreau sa-mi amintesc eu cum a fost; nu mi-e foarte greu, fiindca, la 48 de ore dupa eveniment, epifania pe care am simtit-o e inca proaspata.
Pentru cei ce nu au fost, concertul din 16 mai a fost consecinta logica a zecilor de mii de energii pozitive coagulate in jurul unei constiinte colective, cu luni de zile inaintea evenimentului.
Privind retrospectiv, nici nu avea cum sa fie altfel decat ceva revelator, avand in vedere asteptarile unei intregi generatii de oameni care si-au tinut respiratia de anul trecut incoace, de la tzeapa unor baieti destepti.

Eu am luat biletul caracterizat fiind de un pic de reticenta...Respectam muzica AC/DC, contributia imensa a "cangurilor" la istoria muzicii pe care o adulam, dar nu o simteam, prea ocupat fiind cu o alta dimensiune, mult mai poetica, a rock-ului.
Nu as fi ratat acest concert, dar ma duceam pentru LEGENDA in general, un fel de solidaritate cu rock-ul si in semn de "allegions", nu pentru muzica in special.
Din aceleasi ratiuni am fost si pe 17.07.2007 pe defunctul "23 August", la concertul "pietrelor rostogolinde".

16.05.2010...nimeni si nimic nu ma putea pregati pentru ce a urmat, nimeni si nimic nu-mi putea explica diferenta dintre ce simteam la ora 19:50, cand pe ritm de flori de iris intram in Piata Constitutiei, croindu-mi loc printre oameni atat de frumosi...

Accesul a fost lesne, si prima surpriza placuta a constituit-o asezarea scenei, fata in fata cu Casa Poporului, doi colosi privindu-se fata in fata. For some reason, eu credeam ca scena va fi amplasata cu spatele la Casa, spre Piata Unirii.
Profitand de gabaritul meu generos si de faptul ca multi profitau de recitalul Iris sa soarba din beri, sa ingurgiteze caini fierbinti sau sa stea la taclale, deci sa nu fie asa vigilenti, mi-am croit drum dupa trucul pe care eu si C.R. ajunsesem sa-l stapanim la perfectie, mergand pe lateralul scenei, atacand in flanc.
Astfel, am reusit sa vad scena un pic lateral, dar absolut perfect, de la o distanta de vreo 15-20 de m. Chiar...a fost primul meu concert fara C. in ceva timp...

Dupa ce i-am salutat pe Cristi Minculescu si pe baietii de la Iris, multumindu-le pentru recitalul ireprosabil ca de obicei si cuvintele frumoase de dupa ("multumim, prieteni, pentru primirea voastra, chiar daca stiti cine urmeaza. La urma urmei, cine sintem noi si cine sint dansii..."). Din acest punct de vedere, Cristi, nu e nicio diferenta: sinteti niste stalpi ai valorii, si marturia curajului de-a crede in visuri.

Jumatatea de ora de pauza dintre 8:30 si 9:00 s-a scurs agonizant. Prima nota buna: muzica de pauza a fost un blues lesinat, monoton, menit exact sa-ti adoarma anxietatea si anticipatia, ca joyride-ul de dupa sa fie antagonic.

A doua nota buna: punctualitatea (iti suna cunoscut notiunea, Madonna?). La ora 09:03 bluesul lesinat a fost sugrumat brusc de sinele de tren sacadate in ritm crescand, imitandu-ne bataile inimii, din ce in ce mai dese:
pe cele doua monitoare-gigant din stanga si din dreapta scenei se desfasura un desen animat gen "Sin City" cu un tren in viteza din ce in ce mai mare, cu toata gama de sunete metalice insotindu-i inaintarea, mereu mai tare, mai tare, spre punctul culminant...

...cand trenul a deraiat cu un zgomot asurzitor...PE SCENA ! Parapetul din spatele bateriei a fost strapuns de o ditamai locomotiva in marime naturala, ramanand suspendata intr-un nor de fum deasupra tobarului Phil Rudd, care isi facuse deja aparitia, declansand isteria in masa !

Eu eram uluit...they had me at "hello", in puii mei ! Sau mai bine zis, la "Buna seara, Bucuresti", (fucking Lenny!), "good to be here. Let's rock".
Nici nu mai stiu care-a fost prima melodie, setlist-ul o sa-l scrie Matache si eu o sa-l preiau aici, stiu doar ca m-am adunat din tipat la a treia, la "Back in Black". Au urmat in ordine mai mult sau mai putin corecta Big Jack, Black Ice, Hell's Bells, Dirty Deeds, si altele.
Seara isi intrase pe deplin in drepturi, norii amenintatori au disparut ca prin magie odata cu primele versuri ale vocii raspy a lui Brian Johnson, Casa Poporului era luminata, 40,000 de mii din cei 60,000 aveau trademark-ul lui Angus Young in cap - coarnele rosii de diavol luminate. Era ceva...inefabil.

Nu sint un expert, insa sunetul mi s-a parut absolut impecabil. Un sunet pur, complet, substantial, favorizandu-l pe Angus poate prea mult in comparatie cu Brian Johnson, care la "Highway to hell" a trebuit sa se intrebuinteze un pic extra (DA, dau vina pe sunet, nu pot sa ma gandesc ca au si ei o varsta!).

Angus Young...baiatul e NE-BUN. Din sangele lui se obtin amfetaminele, jur. Omul a cantat si ne-a incantat timp de doua ore in care a facut striptease pe "the Jack" pana la chilotii marcati AC/DC, a alergat de-a lungul si de-a latul scenei in T, s-a tavalit, s-a ridicat, a cantat cu spatele, si multe alte etc-uri...
Ma simt mult prea sarac dpdv lexical pentru a expune in litere si idei ce a facut Angus Young, la 58 de ani, in seara zilei de duminica. Un exemplu de showman, un monument al pasiunii pentru muzica, o fiinta capabila sa traduca in patos orice acord.

Nu vreau sa minimizez extraordinarele merite in concert ale lui Cliff Williams, Phil Rudd si Malcolm Young. Baietii au fost temelia, aerul necesar pornirii turbinei Angus & Brian.

"Whole Lotta Rosie" ne-a lasat masca, un manechin urias batand tactul fix langa Phil Rudd, "Highway to hell" am spus, la bis, Cristi, am uitat o groaza, ajuta-ma, aia noua misto rau de pe Black Ice, ultima, da da, WAR MACHINE, magnifica...

A urmat bis-ul, dar cine se indoia oare ca vor pleca fara cireasa de pe tort? FOR THOSE ABOUT TO ROCK ca-n vremurile coloniei penitenciare australiene, jos palaria in salve de tun, zgomot catre cer pentru recunostiinta.

We salute you !!!