Scriu rar, ce-i drept; nu e intentia mea s-o fac cu frecventa cu care Michael Jackson scotea LP-uri, dar dincolo de factori externi, imi descopar veleitati pitagoreice: pur si simplu, perioadele mele de tacere inseamna ca n-am nimic care ar merita impartasit.
Pana AZI.
Cred ca toti ne-am prins ca exista, printre multe alte malaxoare, si un monstru media, care ne hraneste monstrul nostru propriu, in fiecare zi, cu paine si circ.
Astazi monstrul asta a avut grija sa nu uit ca e prilej de batjocura a istoriei neamului meu, ca e rost de inca o flegma pe steagul nostru si ca si acum, ca pana acum, vom alege sa tacem chitic, ca niste obiecte amorfe.
15 martie. Pentru 192 din cele 193 de state configurand frumoasa noastra bila cosmica, a fost o zi de marti, suspect de similara cu cea de ieri si cu cele de saptamana trecuta. Pentru a 193-a, insa, a fost prilej de sarbatoare, comemorare si mandrie, fiindca a fost ziua sa nationala. Nimic anormal.
Ziua Republicii Ungare. O republica suverana, un stat european, cu traditii indelungate si contributii incontestabile in toate domeniile, de la cel stiintific la cel cultural, din care nu voi nominaliza niciuna, fiind irelevante in contextul de fata.
Ceea ce este relevant, in schimb, este ca aceasta sarbatoare ar fi trebuit sa ramana, ca orice zi nationala a unui stat, sacra si desfasurandu-se in niste parametri solemni.
Din pacate, insa, a fost folosita, cel putin de comunitatea maghiara din Romania, pentru ceva mult mai murdar si nedemn, si anume intinarea istoriei Romaniei, figurilor istorice romanesti si activitati cu un caracter vadit provocator si cu iz de infractiune.
Vreau sa subliniez un aspect extrem de important: EU IMI IUBESC TARA. Restul discutiilor sint superflue. Imi iubesc poporul, asa cum este el, si orice dovada ca el e nedemn de iubirea mea ma face sa-i doresc si mai arzator binele, ma face sa simt mai mult ca e de datoria fiecaruia, si in principal a mea, sa incerc sa-i infranez temporara involutie si sa il fac sa se reintoarca spre lumina si progres.
Asadar, eu imi iubesc tara. Mi-o iubesc asa cum un american isi iubeste manunchiul lui de state, asa cum un grec isi iubeste intinderile pietroase si sterpe, asa cum un sudanez iubeste partea sa de neinduratoare Sahara si asa cum, neindoielnic, un maghiar iubeste Ungaria.
Poate reamintindu-va asta, intelegeti ce-am simtit cand am vazut, in ziare si la tv, ca in tara MEA, a VOASTRA, si a LOR, niste nefericiti periculosi au spanzurat o momaie avand chipul lui Avram Iancu, dantuind ca niste bacante bete in jurul unui rug pagan.
Si asta, reiterez, in inima tarii MELE, Transilvania, la Miercurea-Ciuc.
Ca sa il citez pe premierul nipon referindu-se la situatia de la centrala nucleara de la Fukushima, "WHAT THE HELL IS GOING ON?" !
Eu, unul, nu tolerez asa ceva. In opinia mea, si a Codului Penal, ceea ce s-a-ntamplat astazi la Miercurea-Ciuc, este infractiune contra statului.
Este inadmisibil, si e un act de maxima sfidare, sa profanezi memoria si numele unuia dintre marii eroi ai neamului, si asta e cu atat mai grav cu cat o faci stiind ca astfel de provocari nu vor naste decat o spirala a violentei.
Nu e intentia mea sa folosesc un limbaj de lemn. Cine il invoca, citind cele de mai sus, e ori cretin, ori rau-voitor. Oricum m-as exprima, trebuie retinuta esenta: eu nu tolerez astfel de manifestari in tara mea.
Din acest moment, imi asum greseala de a nu fi fost destul de atent la ceea ce se intampla in acea zona din Ardeal. Nu o voi mai repeta, si oriunde m-ar duce viata, in orice directie, o sa-mi amintesc de voi, Csibi Barna si simulacrul de "garda". Romania, biet nemernic, nu e un sat fara caini. Ti-o promitem.
marți, 15 martie 2011
sâmbătă, 18 decembrie 2010
These are the days of our lives
In cateva zile, despre combinatia specifica a cifrelor 0, 1 si 2 se va vorbi la timpul trecut; ne vom schimba agendele, mama va da jos calendarul religios pentru a-l inlocui cu altul copy-paste pe 2011, vom face noi planuri, vom inlocui proiecte pe care forte exterioare le-au trecut din sfera realizabilului in cel al science-fiction-ului, iar cei mai curajosi vor face, invariabil, bilantul celor 365 de batalii.
E remarcabil cat de repede trece totul, cat de mult simtim propriul nostru soi de relativitate...
2010...in plan propriu, inca un an bun, dupa standardele multora, caldut, dupa al meu, datorita franei de mana inca trasa cu care imi conduc destinul. Am reusit sa imi cumpar primul meu apartament, lucru care pentru societatea in care traiesc se apropie, probabil, ca realizare, de ceea ce a dat omenirii un anume domn Zuckerberg. Am reusit sa imbunatatesc felul in care imi tratez profesia, si sa devin mai responsabil pentru actiunile mele, din pacate tot doar la nivel profesional.
Am vazut si strabatut Apusenii, am mancat cele mai bune scoici in Barcelonetta, am avut sansa sa cunosc niste oameni care au depasit niste borne pe care le vizez si eu...
Am cunoscut-o pe Alexandra, la sapte ani dupa ce am iubit-o, si am fost in stare s-o stiu trecuta.
Am redescoperit "Stairway to Heaven" si mirosul de zapada pe cer de Orion.
Am avut o vara plina de miracole muzicale, precum prezenta celor-nu-doar-4-grei la Sonisphere, a fenomenului Serj Tankian la Sibiu si a Fecioarei de Fier la Cluj, ca avanpremiera personala a experientei Apusene.
Acum, in prag de Schimbare, ultimul suflu al acestui an il voi folosi pentru a ajunge la una din minunile vechii Hanse, la Riga, pentru devenirea pururei opere a largirii orizonturilor.
Se putea mai mult ? Fireste.
Cu siguranta era mai bine sa ascult mai mult gurile care rosteau de bine si inimile care bateau in directii nedorite datorita actiunilor mele.
Cu siguranta reprezentatiile trompetiste insotind fanfaronade nu si-au putut dovedi plus-valoarea, ba dimpotriva.
Desigur, lipsa de substanta a fost un efect nedorit al hotararii mele de a nu lasa pe NIMENI inauntru. Multe vorbe in detrimentul actiunilor.
Dar parti goale au fost in paharele tuturor, imi pare...tara asta putea avea o soarta mai buna, si Boc putea sa nu fie PM, sau Marele Chior sa fie chior doar la chip.
Copiii nostri din Afganistan puteau sa nu moara ducand razboaiele altora, Cavani putea sa nu nimereasca poarta Stelei, iar noi puteam sa ne respectam mai mult.
Animalele puteau sa fie ajutate, oamenii puteau fi mai demni, iar disperarea noastra putea fi canalizata spre ceva mult mai constructiv decat constructia de biserici care vor ramane goale, in timp ce saracii nostri se sting in frigul ratiunii.
...si putem continua la nesfarsit, precum in timpul real, cu suvoiul continuu de pahare pline si goale. Adio, 2010, un an...si atat, pe care l-am trecut TRAIND.
The Ghost in the Machine
E remarcabil cat de repede trece totul, cat de mult simtim propriul nostru soi de relativitate...
2010...in plan propriu, inca un an bun, dupa standardele multora, caldut, dupa al meu, datorita franei de mana inca trasa cu care imi conduc destinul. Am reusit sa imi cumpar primul meu apartament, lucru care pentru societatea in care traiesc se apropie, probabil, ca realizare, de ceea ce a dat omenirii un anume domn Zuckerberg. Am reusit sa imbunatatesc felul in care imi tratez profesia, si sa devin mai responsabil pentru actiunile mele, din pacate tot doar la nivel profesional.
Am vazut si strabatut Apusenii, am mancat cele mai bune scoici in Barcelonetta, am avut sansa sa cunosc niste oameni care au depasit niste borne pe care le vizez si eu...
Am cunoscut-o pe Alexandra, la sapte ani dupa ce am iubit-o, si am fost in stare s-o stiu trecuta.
Am redescoperit "Stairway to Heaven" si mirosul de zapada pe cer de Orion.
Am avut o vara plina de miracole muzicale, precum prezenta celor-nu-doar-4-grei la Sonisphere, a fenomenului Serj Tankian la Sibiu si a Fecioarei de Fier la Cluj, ca avanpremiera personala a experientei Apusene.
Acum, in prag de Schimbare, ultimul suflu al acestui an il voi folosi pentru a ajunge la una din minunile vechii Hanse, la Riga, pentru devenirea pururei opere a largirii orizonturilor.
Se putea mai mult ? Fireste.
Cu siguranta era mai bine sa ascult mai mult gurile care rosteau de bine si inimile care bateau in directii nedorite datorita actiunilor mele.
Cu siguranta reprezentatiile trompetiste insotind fanfaronade nu si-au putut dovedi plus-valoarea, ba dimpotriva.
Desigur, lipsa de substanta a fost un efect nedorit al hotararii mele de a nu lasa pe NIMENI inauntru. Multe vorbe in detrimentul actiunilor.
Dar parti goale au fost in paharele tuturor, imi pare...tara asta putea avea o soarta mai buna, si Boc putea sa nu fie PM, sau Marele Chior sa fie chior doar la chip.
Copiii nostri din Afganistan puteau sa nu moara ducand razboaiele altora, Cavani putea sa nu nimereasca poarta Stelei, iar noi puteam sa ne respectam mai mult.
Animalele puteau sa fie ajutate, oamenii puteau fi mai demni, iar disperarea noastra putea fi canalizata spre ceva mult mai constructiv decat constructia de biserici care vor ramane goale, in timp ce saracii nostri se sting in frigul ratiunii.
...si putem continua la nesfarsit, precum in timpul real, cu suvoiul continuu de pahare pline si goale. Adio, 2010, un an...si atat, pe care l-am trecut TRAIND.
The Ghost in the Machine
miercuri, 21 iulie 2010
miercuri, 26 mai 2010
"Izmail'
Jean Constantin
21 august 1928 - 26 mai 2010
Sintem gelosi pe Dumnezeu, Jeane, ca te are mai aproape. Nu te vom uita niciodata, si te vom iubi mereu. Odihneste-te in pace.
marți, 25 mai 2010
miercuri, 19 mai 2010
Silezia
Acum cateva minute am citit pe blogul unui prieten primele reactii subsecvente unei excursii pe care acesta a intreprins-o la Wroclaw, capitala Sileziei Superioare, provincia de SV a Republicii Polone.
Mi-a facut placere sa regasesc acolo, printre informatii si fotografii, propriile-mi amintiri despre oras, de la vizita mea de-acum fix doi ani, prilejuita de concertul pe care Metallica l-a dat 200 de km mai la est, la Chorzow, in giganticul bazin minier al Sileziei Inferioare.
Wroclaw este daca nu cel mai frumos oras polonez, atunci cu siguranta in plutonul fruntas al unui astfel de clasament, pe care-l imparte cu mai titratele Varsovia (capitala), Gdansk (unul dintre cele mai mari porturi ale nordului Europei Centrale si "leaganul" Solidaritatii) sau Cracovia (Perla Coroanei turistice lese).
Timp de mai multe secole, Breslau (numele german) a fost o minge in jocul de tenis de masa al marilor puteri care incastrau (da, termenul e corect) tara, Prusia si Rusia infruptandu-se in cel putin trei randuri din Polonia.
La sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, dupa 6 ani de ocupatie nazista si miliarde de bombe Aliate care l-au redus la o gramada de moloz, Breslau a redevenit Wroclaw, si datorita spiritului admirabil al poporului polonez, si-a recapatat mult mai mult decat numele - stralucirea si pedigree-ul.
Datorita timpului meu limitat, imposibilitatii curente de-a afisa fotografii cat si solidaritatii cu niste oameni care stiu mult mai bine cum sa enumere atractiile orasului, aleg sa va trimit la pagina lui Stefan (www.haiafara.blogspot.com), care are avantajul de-a avea proaspete in minte aceste informatii, si la Cristian "Matash" Matache (www.cristianmatache.blogspot.com) pentru referinte daca nu despre Wroclaw, macar o cuprinzatoare "recenzie" a Cracoviei.
Wroclaw se prea poate sa ocupe mai putine pagini in brosuri decat Paris, Roma sau Barcelona, insa nu este asa departe de acesti "monstri sacrii" pe cat v-ati imagina. Parcurile generoase, cladirile restaurate cu o migala sora cu obsesia a mesterilor restauratori polonezi, faimosi in toata lumea, mancarea exceptionala (mai stiti nalesniki ?), curatenia, ostrovul ("insula" pe care e asezat cartierul teologic), toate acestea, cuplate cu o vibranta viata culturala, constituie tot atatea ratiuni demne de luat in seama cand vizati o excursie in Europa Centrala.
Noi, cei 7 metalisti, am ajuns in Wroclaw in seara zilei de 27 mai 2008, via Budapesta, Bratislava si Praga.
Concertul din Chorzow, si care inaugura turneul european care a cuprins, doua luni mai tarziu, si Bucurestiul, era programat a doua zi, la 150 km in est, in bazinul minier Silezian, langa Katowice.
Noaptea ne-am petrecut-o, din carente organizatorice si prea mult exces de zel al unora dintre noi, care tineau mortis sa dormim la cort in fiecare noapte, intr-un motel de la periferia orasului, de altfel foarte curat si ok. Treaba e ca eram, dupa cum am spus, 7, si Cristi Matache inca nu se operase de polipi...intelegeti voi.
In dimineata zilei de 28, am "plantat" masina undeva, intr-o parcare, si am purces la pas, sa ne imbatam de Wroclaw. Lucru pe care de altfel l-am si reusit, fiindca, din ratiunile de mai sus si din altele pe care le veti gasi in blogurile pontate, Wroclaw e un oras deosebit de sincer si agreabil.
Am vizitat tot centrul, ostrovul, unul din parcuri, am mancat pe cinste la o cantina super retro, la care serveau doamne grase cu boneta si halate albe, exact ca la noi pe vremuri, cantine care aveam sa constat, in vizitele mele ulterioare in Polonia, ca sint foarte populare si prezente, am urcat turnul celei mai inalte catedrale, pentru a fi martorii unei panorame exceptionale. Cristina Radu s-a suparat rau pe mine atunci c-am scos "atuul prieteniei" din maneca, silind-o sa-si scape din brate un "NU" mult prea uzitat, dar odata ajunsa sus, si pe ea au incercat-o aceleasi senzatii benefice.
Cand dupa-amiaza ameninta sa se transforme in seara, ne-am reluat locurile in microbuzul Vito, proprietate personala al unuia dintre noi (inainte de Wroclaw, "unul" era Ion Dima, prietenul meu de-o viata, dupa Wroclaw, era insotitorul nostru, si nimic mai mult - in orasul asta am aflat si cam cat era pretuita prietenia noastra), si am uschit-o urgent spre James & Co., pe care i-am vazut in acea seara, dupa o pauza de noua ani !
In ziua urmatoare, dupa ce am innoptat in Katowice, in drum spre Cracovia am vizitat lagarul de concentrare Auschwitz-Birkenau, din localitatea Oswiecim... si a fost unul din momentele in care "the big picture" ti se implanta, brutal, in ochi si discernamant, fortandu-ti o optica globala, care sa nu-ti cuprinda doar propria-ti fiinta.
Dar despre infernul de la Auschwitz, poate o sa scriem impreuna maine.
Andrei
Mi-a facut placere sa regasesc acolo, printre informatii si fotografii, propriile-mi amintiri despre oras, de la vizita mea de-acum fix doi ani, prilejuita de concertul pe care Metallica l-a dat 200 de km mai la est, la Chorzow, in giganticul bazin minier al Sileziei Inferioare.
Wroclaw este daca nu cel mai frumos oras polonez, atunci cu siguranta in plutonul fruntas al unui astfel de clasament, pe care-l imparte cu mai titratele Varsovia (capitala), Gdansk (unul dintre cele mai mari porturi ale nordului Europei Centrale si "leaganul" Solidaritatii) sau Cracovia (Perla Coroanei turistice lese).
Timp de mai multe secole, Breslau (numele german) a fost o minge in jocul de tenis de masa al marilor puteri care incastrau (da, termenul e corect) tara, Prusia si Rusia infruptandu-se in cel putin trei randuri din Polonia.
La sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, dupa 6 ani de ocupatie nazista si miliarde de bombe Aliate care l-au redus la o gramada de moloz, Breslau a redevenit Wroclaw, si datorita spiritului admirabil al poporului polonez, si-a recapatat mult mai mult decat numele - stralucirea si pedigree-ul.
Datorita timpului meu limitat, imposibilitatii curente de-a afisa fotografii cat si solidaritatii cu niste oameni care stiu mult mai bine cum sa enumere atractiile orasului, aleg sa va trimit la pagina lui Stefan (www.haiafara.blogspot.com), care are avantajul de-a avea proaspete in minte aceste informatii, si la Cristian "Matash" Matache (www.cristianmatache.blogspot.com) pentru referinte daca nu despre Wroclaw, macar o cuprinzatoare "recenzie" a Cracoviei.
Wroclaw se prea poate sa ocupe mai putine pagini in brosuri decat Paris, Roma sau Barcelona, insa nu este asa departe de acesti "monstri sacrii" pe cat v-ati imagina. Parcurile generoase, cladirile restaurate cu o migala sora cu obsesia a mesterilor restauratori polonezi, faimosi in toata lumea, mancarea exceptionala (mai stiti nalesniki ?), curatenia, ostrovul ("insula" pe care e asezat cartierul teologic), toate acestea, cuplate cu o vibranta viata culturala, constituie tot atatea ratiuni demne de luat in seama cand vizati o excursie in Europa Centrala.
Noi, cei 7 metalisti, am ajuns in Wroclaw in seara zilei de 27 mai 2008, via Budapesta, Bratislava si Praga.
Concertul din Chorzow, si care inaugura turneul european care a cuprins, doua luni mai tarziu, si Bucurestiul, era programat a doua zi, la 150 km in est, in bazinul minier Silezian, langa Katowice.
Noaptea ne-am petrecut-o, din carente organizatorice si prea mult exces de zel al unora dintre noi, care tineau mortis sa dormim la cort in fiecare noapte, intr-un motel de la periferia orasului, de altfel foarte curat si ok. Treaba e ca eram, dupa cum am spus, 7, si Cristi Matache inca nu se operase de polipi...intelegeti voi.
In dimineata zilei de 28, am "plantat" masina undeva, intr-o parcare, si am purces la pas, sa ne imbatam de Wroclaw. Lucru pe care de altfel l-am si reusit, fiindca, din ratiunile de mai sus si din altele pe care le veti gasi in blogurile pontate, Wroclaw e un oras deosebit de sincer si agreabil.
Am vizitat tot centrul, ostrovul, unul din parcuri, am mancat pe cinste la o cantina super retro, la care serveau doamne grase cu boneta si halate albe, exact ca la noi pe vremuri, cantine care aveam sa constat, in vizitele mele ulterioare in Polonia, ca sint foarte populare si prezente, am urcat turnul celei mai inalte catedrale, pentru a fi martorii unei panorame exceptionale. Cristina Radu s-a suparat rau pe mine atunci c-am scos "atuul prieteniei" din maneca, silind-o sa-si scape din brate un "NU" mult prea uzitat, dar odata ajunsa sus, si pe ea au incercat-o aceleasi senzatii benefice.
Cand dupa-amiaza ameninta sa se transforme in seara, ne-am reluat locurile in microbuzul Vito, proprietate personala al unuia dintre noi (inainte de Wroclaw, "unul" era Ion Dima, prietenul meu de-o viata, dupa Wroclaw, era insotitorul nostru, si nimic mai mult - in orasul asta am aflat si cam cat era pretuita prietenia noastra), si am uschit-o urgent spre James & Co., pe care i-am vazut in acea seara, dupa o pauza de noua ani !
In ziua urmatoare, dupa ce am innoptat in Katowice, in drum spre Cracovia am vizitat lagarul de concentrare Auschwitz-Birkenau, din localitatea Oswiecim... si a fost unul din momentele in care "the big picture" ti se implanta, brutal, in ochi si discernamant, fortandu-ti o optica globala, care sa nu-ti cuprinda doar propria-ti fiinta.
Dar despre infernul de la Auschwitz, poate o sa scriem impreuna maine.
Andrei
marți, 18 mai 2010
Alternative Current / Distructive Current
...sau acronimul atat de familiar multora: AC/DC
Acest post este doar o introducere, un "Fuck yeah, I was there", la prezentarea celui mai tare concert din istoria Romaniei, prezentare mult mai pertinent facuta de prietenul Cristi Matache, care se va regasi intr-un post separat in Fabrica de indata ce dansul o va scrie pe www.cristianmatache.blogspot.com.
Dand Cezarului ce-i al Cezarului, sint sigur ca Matash va avea o abordare mult mai fundamentata a ceea ce s-a petrecut (fiindca S-A PETRECUT, fratilor) duminica seara, el fiind, asa cum il stiu, mult mai putin lovit de leuca superlativelor care-mi inunda vasele indecsilor batand tastele, si deci mai obiectiv, si in plus avand un termen de comparatie (AC/DC Belgrad 2009).
Pana la relatarea lui Cristi, vreau sa-mi amintesc eu cum a fost; nu mi-e foarte greu, fiindca, la 48 de ore dupa eveniment, epifania pe care am simtit-o e inca proaspata.
Pentru cei ce nu au fost, concertul din 16 mai a fost consecinta logica a zecilor de mii de energii pozitive coagulate in jurul unei constiinte colective, cu luni de zile inaintea evenimentului.
Privind retrospectiv, nici nu avea cum sa fie altfel decat ceva revelator, avand in vedere asteptarile unei intregi generatii de oameni care si-au tinut respiratia de anul trecut incoace, de la tzeapa unor baieti destepti.
Eu am luat biletul caracterizat fiind de un pic de reticenta...Respectam muzica AC/DC, contributia imensa a "cangurilor" la istoria muzicii pe care o adulam, dar nu o simteam, prea ocupat fiind cu o alta dimensiune, mult mai poetica, a rock-ului.
Nu as fi ratat acest concert, dar ma duceam pentru LEGENDA in general, un fel de solidaritate cu rock-ul si in semn de "allegions", nu pentru muzica in special.
Din aceleasi ratiuni am fost si pe 17.07.2007 pe defunctul "23 August", la concertul "pietrelor rostogolinde".
16.05.2010...nimeni si nimic nu ma putea pregati pentru ce a urmat, nimeni si nimic nu-mi putea explica diferenta dintre ce simteam la ora 19:50, cand pe ritm de flori de iris intram in Piata Constitutiei, croindu-mi loc printre oameni atat de frumosi...
Accesul a fost lesne, si prima surpriza placuta a constituit-o asezarea scenei, fata in fata cu Casa Poporului, doi colosi privindu-se fata in fata. For some reason, eu credeam ca scena va fi amplasata cu spatele la Casa, spre Piata Unirii.
Profitand de gabaritul meu generos si de faptul ca multi profitau de recitalul Iris sa soarba din beri, sa ingurgiteze caini fierbinti sau sa stea la taclale, deci sa nu fie asa vigilenti, mi-am croit drum dupa trucul pe care eu si C.R. ajunsesem sa-l stapanim la perfectie, mergand pe lateralul scenei, atacand in flanc.
Astfel, am reusit sa vad scena un pic lateral, dar absolut perfect, de la o distanta de vreo 15-20 de m. Chiar...a fost primul meu concert fara C. in ceva timp...
Dupa ce i-am salutat pe Cristi Minculescu si pe baietii de la Iris, multumindu-le pentru recitalul ireprosabil ca de obicei si cuvintele frumoase de dupa ("multumim, prieteni, pentru primirea voastra, chiar daca stiti cine urmeaza. La urma urmei, cine sintem noi si cine sint dansii..."). Din acest punct de vedere, Cristi, nu e nicio diferenta: sinteti niste stalpi ai valorii, si marturia curajului de-a crede in visuri.
Jumatatea de ora de pauza dintre 8:30 si 9:00 s-a scurs agonizant. Prima nota buna: muzica de pauza a fost un blues lesinat, monoton, menit exact sa-ti adoarma anxietatea si anticipatia, ca joyride-ul de dupa sa fie antagonic.
A doua nota buna: punctualitatea (iti suna cunoscut notiunea, Madonna?). La ora 09:03 bluesul lesinat a fost sugrumat brusc de sinele de tren sacadate in ritm crescand, imitandu-ne bataile inimii, din ce in ce mai dese:
pe cele doua monitoare-gigant din stanga si din dreapta scenei se desfasura un desen animat gen "Sin City" cu un tren in viteza din ce in ce mai mare, cu toata gama de sunete metalice insotindu-i inaintarea, mereu mai tare, mai tare, spre punctul culminant...
...cand trenul a deraiat cu un zgomot asurzitor...PE SCENA ! Parapetul din spatele bateriei a fost strapuns de o ditamai locomotiva in marime naturala, ramanand suspendata intr-un nor de fum deasupra tobarului Phil Rudd, care isi facuse deja aparitia, declansand isteria in masa !
Eu eram uluit...they had me at "hello", in puii mei ! Sau mai bine zis, la "Buna seara, Bucuresti", (fucking Lenny!), "good to be here. Let's rock".
Nici nu mai stiu care-a fost prima melodie, setlist-ul o sa-l scrie Matache si eu o sa-l preiau aici, stiu doar ca m-am adunat din tipat la a treia, la "Back in Black". Au urmat in ordine mai mult sau mai putin corecta Big Jack, Black Ice, Hell's Bells, Dirty Deeds, si altele.
Seara isi intrase pe deplin in drepturi, norii amenintatori au disparut ca prin magie odata cu primele versuri ale vocii raspy a lui Brian Johnson, Casa Poporului era luminata, 40,000 de mii din cei 60,000 aveau trademark-ul lui Angus Young in cap - coarnele rosii de diavol luminate. Era ceva...inefabil.
Nu sint un expert, insa sunetul mi s-a parut absolut impecabil. Un sunet pur, complet, substantial, favorizandu-l pe Angus poate prea mult in comparatie cu Brian Johnson, care la "Highway to hell" a trebuit sa se intrebuinteze un pic extra (DA, dau vina pe sunet, nu pot sa ma gandesc ca au si ei o varsta!).
Angus Young...baiatul e NE-BUN. Din sangele lui se obtin amfetaminele, jur. Omul a cantat si ne-a incantat timp de doua ore in care a facut striptease pe "the Jack" pana la chilotii marcati AC/DC, a alergat de-a lungul si de-a latul scenei in T, s-a tavalit, s-a ridicat, a cantat cu spatele, si multe alte etc-uri...
Ma simt mult prea sarac dpdv lexical pentru a expune in litere si idei ce a facut Angus Young, la 58 de ani, in seara zilei de duminica. Un exemplu de showman, un monument al pasiunii pentru muzica, o fiinta capabila sa traduca in patos orice acord.
Nu vreau sa minimizez extraordinarele merite in concert ale lui Cliff Williams, Phil Rudd si Malcolm Young. Baietii au fost temelia, aerul necesar pornirii turbinei Angus & Brian.
"Whole Lotta Rosie" ne-a lasat masca, un manechin urias batand tactul fix langa Phil Rudd, "Highway to hell" am spus, la bis, Cristi, am uitat o groaza, ajuta-ma, aia noua misto rau de pe Black Ice, ultima, da da, WAR MACHINE, magnifica...
A urmat bis-ul, dar cine se indoia oare ca vor pleca fara cireasa de pe tort? FOR THOSE ABOUT TO ROCK ca-n vremurile coloniei penitenciare australiene, jos palaria in salve de tun, zgomot catre cer pentru recunostiinta.
We salute you !!!
Acest post este doar o introducere, un "Fuck yeah, I was there", la prezentarea celui mai tare concert din istoria Romaniei, prezentare mult mai pertinent facuta de prietenul Cristi Matache, care se va regasi intr-un post separat in Fabrica de indata ce dansul o va scrie pe www.cristianmatache.blogspot.com.
Dand Cezarului ce-i al Cezarului, sint sigur ca Matash va avea o abordare mult mai fundamentata a ceea ce s-a petrecut (fiindca S-A PETRECUT, fratilor) duminica seara, el fiind, asa cum il stiu, mult mai putin lovit de leuca superlativelor care-mi inunda vasele indecsilor batand tastele, si deci mai obiectiv, si in plus avand un termen de comparatie (AC/DC Belgrad 2009).
Pana la relatarea lui Cristi, vreau sa-mi amintesc eu cum a fost; nu mi-e foarte greu, fiindca, la 48 de ore dupa eveniment, epifania pe care am simtit-o e inca proaspata.
Pentru cei ce nu au fost, concertul din 16 mai a fost consecinta logica a zecilor de mii de energii pozitive coagulate in jurul unei constiinte colective, cu luni de zile inaintea evenimentului.
Privind retrospectiv, nici nu avea cum sa fie altfel decat ceva revelator, avand in vedere asteptarile unei intregi generatii de oameni care si-au tinut respiratia de anul trecut incoace, de la tzeapa unor baieti destepti.
Eu am luat biletul caracterizat fiind de un pic de reticenta...Respectam muzica AC/DC, contributia imensa a "cangurilor" la istoria muzicii pe care o adulam, dar nu o simteam, prea ocupat fiind cu o alta dimensiune, mult mai poetica, a rock-ului.
Nu as fi ratat acest concert, dar ma duceam pentru LEGENDA in general, un fel de solidaritate cu rock-ul si in semn de "allegions", nu pentru muzica in special.
Din aceleasi ratiuni am fost si pe 17.07.2007 pe defunctul "23 August", la concertul "pietrelor rostogolinde".
16.05.2010...nimeni si nimic nu ma putea pregati pentru ce a urmat, nimeni si nimic nu-mi putea explica diferenta dintre ce simteam la ora 19:50, cand pe ritm de flori de iris intram in Piata Constitutiei, croindu-mi loc printre oameni atat de frumosi...
Accesul a fost lesne, si prima surpriza placuta a constituit-o asezarea scenei, fata in fata cu Casa Poporului, doi colosi privindu-se fata in fata. For some reason, eu credeam ca scena va fi amplasata cu spatele la Casa, spre Piata Unirii.
Profitand de gabaritul meu generos si de faptul ca multi profitau de recitalul Iris sa soarba din beri, sa ingurgiteze caini fierbinti sau sa stea la taclale, deci sa nu fie asa vigilenti, mi-am croit drum dupa trucul pe care eu si C.R. ajunsesem sa-l stapanim la perfectie, mergand pe lateralul scenei, atacand in flanc.
Astfel, am reusit sa vad scena un pic lateral, dar absolut perfect, de la o distanta de vreo 15-20 de m. Chiar...a fost primul meu concert fara C. in ceva timp...
Dupa ce i-am salutat pe Cristi Minculescu si pe baietii de la Iris, multumindu-le pentru recitalul ireprosabil ca de obicei si cuvintele frumoase de dupa ("multumim, prieteni, pentru primirea voastra, chiar daca stiti cine urmeaza. La urma urmei, cine sintem noi si cine sint dansii..."). Din acest punct de vedere, Cristi, nu e nicio diferenta: sinteti niste stalpi ai valorii, si marturia curajului de-a crede in visuri.
Jumatatea de ora de pauza dintre 8:30 si 9:00 s-a scurs agonizant. Prima nota buna: muzica de pauza a fost un blues lesinat, monoton, menit exact sa-ti adoarma anxietatea si anticipatia, ca joyride-ul de dupa sa fie antagonic.
A doua nota buna: punctualitatea (iti suna cunoscut notiunea, Madonna?). La ora 09:03 bluesul lesinat a fost sugrumat brusc de sinele de tren sacadate in ritm crescand, imitandu-ne bataile inimii, din ce in ce mai dese:
pe cele doua monitoare-gigant din stanga si din dreapta scenei se desfasura un desen animat gen "Sin City" cu un tren in viteza din ce in ce mai mare, cu toata gama de sunete metalice insotindu-i inaintarea, mereu mai tare, mai tare, spre punctul culminant...
...cand trenul a deraiat cu un zgomot asurzitor...PE SCENA ! Parapetul din spatele bateriei a fost strapuns de o ditamai locomotiva in marime naturala, ramanand suspendata intr-un nor de fum deasupra tobarului Phil Rudd, care isi facuse deja aparitia, declansand isteria in masa !
Eu eram uluit...they had me at "hello", in puii mei ! Sau mai bine zis, la "Buna seara, Bucuresti", (fucking Lenny!), "good to be here. Let's rock".
Nici nu mai stiu care-a fost prima melodie, setlist-ul o sa-l scrie Matache si eu o sa-l preiau aici, stiu doar ca m-am adunat din tipat la a treia, la "Back in Black". Au urmat in ordine mai mult sau mai putin corecta Big Jack, Black Ice, Hell's Bells, Dirty Deeds, si altele.
Seara isi intrase pe deplin in drepturi, norii amenintatori au disparut ca prin magie odata cu primele versuri ale vocii raspy a lui Brian Johnson, Casa Poporului era luminata, 40,000 de mii din cei 60,000 aveau trademark-ul lui Angus Young in cap - coarnele rosii de diavol luminate. Era ceva...inefabil.
Nu sint un expert, insa sunetul mi s-a parut absolut impecabil. Un sunet pur, complet, substantial, favorizandu-l pe Angus poate prea mult in comparatie cu Brian Johnson, care la "Highway to hell" a trebuit sa se intrebuinteze un pic extra (DA, dau vina pe sunet, nu pot sa ma gandesc ca au si ei o varsta!).
Angus Young...baiatul e NE-BUN. Din sangele lui se obtin amfetaminele, jur. Omul a cantat si ne-a incantat timp de doua ore in care a facut striptease pe "the Jack" pana la chilotii marcati AC/DC, a alergat de-a lungul si de-a latul scenei in T, s-a tavalit, s-a ridicat, a cantat cu spatele, si multe alte etc-uri...
Ma simt mult prea sarac dpdv lexical pentru a expune in litere si idei ce a facut Angus Young, la 58 de ani, in seara zilei de duminica. Un exemplu de showman, un monument al pasiunii pentru muzica, o fiinta capabila sa traduca in patos orice acord.
Nu vreau sa minimizez extraordinarele merite in concert ale lui Cliff Williams, Phil Rudd si Malcolm Young. Baietii au fost temelia, aerul necesar pornirii turbinei Angus & Brian.
"Whole Lotta Rosie" ne-a lasat masca, un manechin urias batand tactul fix langa Phil Rudd, "Highway to hell" am spus, la bis, Cristi, am uitat o groaza, ajuta-ma, aia noua misto rau de pe Black Ice, ultima, da da, WAR MACHINE, magnifica...
A urmat bis-ul, dar cine se indoia oare ca vor pleca fara cireasa de pe tort? FOR THOSE ABOUT TO ROCK ca-n vremurile coloniei penitenciare australiene, jos palaria in salve de tun, zgomot catre cer pentru recunostiinta.
We salute you !!!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)